Albuminuriile

Prezența de albumină în urină, adică proteinurie, poate fi de două feluri: de origine renală și de origine extrarenală. Cele renale pot fi medicale sau chirurgicale şi se încadrează în ceea ce numim situaţii patologice, pentru că mai există şi una fiziologică. Se cunoaşte faptul  că endoteliul capilarelor glomerulare (adică mucoasa care tapetează unele elemente anatomice ale rinichiului) este permeabil în stare normală, atât la cristaloide cât şi la proteine cu greutate mică, cum sunt serumalbuminele. O parte dintre aceste proteine sunt resorbite de către alte formaţiuni anatomice locale, numite tubi urinari, aceasta făcând ca în urina normală să se găsească şi mici cantităţi de proteine (2-50 mg%0) nedepistabile cu metodele obişnuite.

Dar, o creştere a permeabilităţii membranei glomerulare în cazuri patologice duce la trecerea în urina glomerulară şi a unor importante cantităţi de proteine cu greutate moleculară extrem de mică, cum sunt serumalbuminele şi a celor cu greutate moleculară mai mare, cum sunt globulinele. Aceste aspecte se petrec numai în cazurile de alterare a celulelor tubulare. Toate acestea se produc în unele boli renale, cum sunt: glomerulonefritele difuze, glomerulonefrozele, nefropatiile tubulare, sclerozele renale, rinichiul de stază. Se mai cunosc şi cazuri de albuminurii nervoase, cum sunt cele care apar în unele afecţiuni ale sistemului nervos ca: hemoragii cerebrale şi meningiene, tumori cerebrale, traumatisme craniene, epilepsie etc.

De asemenea, se mai descriu şi albuminurii chirurgicale renale în unele boli ca: litiaza renală, tuberculoza renală, tumorile vezicale, prostatitele, uretritele, rinichiul polichistic etc.

Desigur că medicul este cel ce le depistează şi tratează toate aceste cazuri patologice. Dar tot aşa de adevărat este şi faptul că, descoperite din timp, prin aceste semnale de S.O.S. din organism, ele pot fi tratate cu mai bune rezultate.