Varsator – Dragoste

Complexitatea tipului Varsator apare la lumina zilei mai ales in domeniul inimii. La el, sensibilitatea si senzualitatea sint intim legate de imaginatia care il exalta spre un vis greu de realizat. Astfei, ii vedem iubind pe altii nu asa cum sint in realitate, ci asa cum facultatea de iluzionare ii transfigureaza. Iubirile sale se inconjoara, cel putin initial, cu o aureola de miraculos, ca si cum ar avea nevoie de circumstante stranii, romanesti ori dramatice, sau de parteneri inzestrati cu un anume prestigiu personal, a carui autenticitate nu se gindeste sa o controleze; Varsatorul are nevoie de asta si e ceea ce intilneste des. Urmarind himera unei comuniuni ideale, cade usor in capcana cuvintelor care raspund dorintei sale; crede ce i se spune si isi construieste prea adesea pe cuvinte sau impresii visul de fericire. De aceea este, in general, deceptionat; si, cazind de sus, elanul sau amoros nu-si revine; doar prietenia il poate inlocui.

Totusi, cum exaltarea se potoleste o data cu virste si prin experienta, el se poate intoarce spre fiinte simple si sincere, mai ales daca au nevoie sa fie sfatuite, calauzite si il urmeaza cu incredere, fericirea sa constind in a se darui, a crea faptura pe care o iubeste dupa propriul sau ideal. Atunci, legatura lui este solida si fericita. Este prietenia amoroasa a unui Pygmalion domolit.

Acesta e procesul clasic al iubirilor unui Varsator. Ajunge in general la realizarea „cuplului modern”, rezultat al unei retractari a sensibilitatii profunde, care renunta intr-o oarecare masura sa se realizeze in viata, in folosul cautarii unui echilibru, a unei „fericiri relative” in care visul sentimental de la inceput nu este decit intr-o slaba masura angajat.

Cuplul modern, in sensul in care il intelegem aici, realizeaza mai mult sau mai putin ceea ce se numeste in mod curent amorul liber. Aceasta libertate in dragoste este fara indoiala marea tema afectiva a Varsatorului. In secolul al XVIII-lea, Varsatorul Marivaux a exprimat-o si sustinut-o in cadrul moravurilor epocii sale. Teatrul sau a dus la distrugerea barierelor pe care societatea de atunci le impunea sentimentelor, nu era oare una dintre tezele lui ca iubirea calca in picioare diferentele de conditie sociala si ca, in pofida prejudecatilor si educatiei, ratiunea unei fiinte tinere se clatina in fata incitatiilor firii sale? In secolul al XX-lea, nativul din Varsator se elibereaza de normele legalitatii, religiei, si practica in felul sau amorul liber. Si desi nu asistam, in cazul lui, la triumful uniunii libere, avem de-a face in general cu cel al „cuplului modern”, eliberat de numeroase prejudecati. Rolul de pasare captiva in casnicie il face pe nativul din Varsator sa sufere; verighete la deget – daca o poarta _ pierde in ochii sai virtutea de simbol. Este capabil sa-si apere vulnerabilitatea initiala cu paravanul unei raceli inghetate, amestecate cu o cruzime scaparatoare. Prizonier al unui amor dureros, nu se gindeste decit la fericirea eliberarii pregatind in tacere acest moment; si, casatorit, nu se da in laturi de la divort. Daruieste mai lesnicios ce e mai bun in el unei comunitati decit unei singure fiinte, ca si cum ar fi, de exemplu, mai bogat pentru straini decit pentru familie, pentru prieteni decit pentru jumatatea sa. In final, este inclinat spre forma de amor „camaraderie”, amor-prietenie, a carui regula este libertatea respectiva, daca nu spre tipul de iubire spirituala, intemeiata pe comuniunea de idei si pe schimburi intelectuale.

In toate cazurile asistam la o intelectualizare a procesului amoros care pune existenta la adapost de furtuni si de marile framintari pasionale, in pofida unor aventuri oricind posibile. Iar aceasta comportare amoroasa impaca sensibilitatea cu aspiratiile rationale, mereu exigente, ale fiintei care simte nevoia sa iubeasca in luciditate si sa traiasca o existenta la lumina zilei si constient.

Cum sa nu ne gindim, pentru a ilustra un asemenea destin sentimental, la iubirile nativului din Varsator pur care a fost Mozart? Marea pasiune a vietii sale, care ii angajeaza sensibilitatea cea mai profunda, este Aloysia Weber, Mozart are douazeci si doi de ani si ii poarta in inima imaginea fierbinte. Dar micul monstru care este Aloysia nu sta mult pe ginduri ca sa distruga aceasta imagine, pe care si-o faurise Mozart despre ea si pe care o innobileaza in cursul unei absente destul de lungi. Atunci suferinta usturatoare ii deschide ochii; tineretea i s-a dus, dar a venit eliberarea. Pentru aceasta eliberare sta martora creatia lui; plecind de la criza aceasta, intr-adevar, nu exista opera viitoare al carei subiect esential sa nu fie lupta prin care un erou se elibereaza de o pasiune halucinatorie, chiar daca muzicianul trebuie sa modifice in acest scop datele libretului. Retragerea sa afectiva il determina sa se insoare cu sora Aloysiei, Constance Weber, care ii inspira un soi de amor rational, intemeiat in parte pe mila pe care i-o inspira aceasta Cenusereasa. Iubire foarte temperata fata de cealalta, dar mai „suportabila” fiind mai putin idealizata, mai aproape de real si apelind mai mult la nevoia sa de a se darui. Experienta marii pasiuni? Suferise destul din pricina surorii mai mari! Dar nevoia sa profunda de a spiritualiza dragostea ramine latenta, deoarece, daca marile iubiri sint muzele muzicii, ca cele ale lui Johann-Christian si Johann-Sebastian Bach, femeile care ii inspira lui Mozart un sentiment, Doamna Duschek, Nancy Storace, Marianne Gottlieb, inspiratoarea Paminei, Aloysia insasi, sint toate cintarete si, neindoios, capacitatea lor de a se transpune in operele lui il atrage mai mult decit farmecul lor personal: iubirea trecea prin muzica, el nu o traia decit prin intermediul acesteia, ea fiind calea prin care, la acest Varsator superior, terestrul voia sa se inalte pina la ceresc.