Ciupercile și intoxicația cu ciuperci

În zonele temperate, ciupercile apar mai ales în perioada de vară-toamnă, când căldura şi umiditatea solului şi a atmosferei le permite o dezvoltare rapidă. Dintre ciupercile mari, majoritatea sunt comestibile. Un număr redus de familii sunt otrăvitoare, ducând la diferite tipuri de intoxicaţie, de la simple tulburări gastro-intestinale, pasagere, la intoxicaţii severe ale sistemului nervos sau chiar la intoxicaţii mortale.

Dacă diagnosticul de intoxicaţie cu ciuperci este facilitat în majoritatea cazurilor de semnalarea spontană a consumului anterior de ciuperci, identificarea speciei responsabile de apariția tabloului clinic, este mult mai dificilă.

Pentru orientarea diagnosticului etiologic, sunt necesare unele cunoştinţe privind morfologia principalelor familii de ciuperci otrăvitoare.

Astfel, pălăria poate avea dimensiuni variabile, de la câțiva milimetri până Ia câteva zeci de centimetri. Forma pălăriei este foarte variată (conică, convexă, mamelonată, revolută, infundibuliformă, ombilicată, concavă etc.). Alături de formă, aspectul general, culoarea şi marginea pălăriei constituie criterii de recunoaştere.

Piciorul, de dimensiuni şi forme variabile, reprezintă un alt criteriu de recunoaştere.

Deseori pe suprafaţa pălăriei se constată prezenţa de solzi, floculozităţi, filamente mătăsoase, care constituie resturi ale vălului general, sub care se dezvoltă corpul de fructificaţie al ciupercii. La baza piciorului, resturile membranoase ale vălului general duc la constituirea volvei. La nivelul piciorului se găseşte frecvent un inel membranos, care rezultă din ruperea vălului parţial (văl situat între porţiunea superioară a piciorului şi marginea pălăriei, cu rol de protecţie al regiunii fertile a ciupercii).

Pe faţa inferioară a pălăriei se găsesc lamelele, a căror formă, inserţie şi culoare constituie criterii suplimentare de diferenţiere.

Fără a inventaria toate familiile şi speciile de ciuperci otrăvitoare, este necesară o prezentare succintă a ciupercilor care sunt cel mai frecvent responsabile de intoxicaţii grave.

Familia AMANITACEAE cuprinde ciuperci cu pălăria de dimensiuni mari, uşor separabilă de picior, vălul general fiind rămas sub formă de volvă la nivelul bazei piciorului şi sub formă de solzi la nivelul pălăriei. Resturile vălului parţial sunt prezente sub formă de inel în porţiunea superioară a piciorului. Lamelele sunt libere. Din această familie, speciile A. phaloides, A. verna şi A. virosa dau intoxicaţii mortale, iar A. muscaria şi A. pantherina duc la intoxicaţii grave ale sistemului nervos.

Familia CORTINARIACEAE include ciuperci cu pălăria cărnoasă, cu vălul general rămas ca o cortină pe marginile pălăriei şi pe picior. Din cadrul acestei familii, Inocibe fastigiata duce la intoxicaţii grave ale sistemului nervos.

Familia RHODOPHYLLACEAE cuprinde ciuperci cu pălăria cărnoasă, cu piciorul central, fără volvă şi fără inel. Specia Rhodophillus lividus duce la intoxicaţii gastrointestinale.

Familia TRICHOLOMACEAE se caracterizează prin prezenţa unei pălării foarte robuste, cu piciorul şi pălăria confluente. Vălul general dispare de timpuriu, iar cel parţial este foarte slab dezvoltat. Din cadrul acestei familii, specia Omphalotus olearius duce la intoxicaţii gastrointestinale.

Familia RUSSULACEAE cuprinde ciuperci cu pălăria cărnoasă, cu piciorul şi pălăria confluente, neseparabile. Vălul general şi cel parţial lipsesc. Familia cuprinde multe specii grupate în două genuri (Lactarius şi Russula). Produc intoxicaţii gastrointestinale Lactarius rufus, Russula emetica şi Russula foetens.

Familia BOLETACEAE cuprinde ciuperci cu pălăria şi piciorul cărnos. Pe faţa inferioară a pălăriei se găsesc tuburi paralele sudate între ele. Piciorul central prezintă uneori un inel membranos sau vâscos. În cadrul acestei familii, Boletus satanas produce intoxicaţii gastrointestinale.

Următoarele specii sunt prezentate în ordinea descrescândă a gravității intoxicației pe care o produc:

Amanita phaloides (buretele viperei) se întâlnește izolat sau în grupuri pe sol, în locuri umbroase și umede, prin păduri de foioase (mai ales stejar) și conifere.

Pălăria iniţial emisferică, apoi întinsă, are un diametru cuprins între 5-15 cm. Culoarea variază de la galben-verzui până la verde-cenuşiu murdar sau brun-oIivaceu şi prezintă striuri negricioase sau brune dispuse radiar, de Ia centru spre periferie. Marginea este netedă. Lamele sunt libere, inegale, de culoare albă, uneori cu nuanţă gălbuie sau verzuie.

Piciorul de culoare albicioasă, gălbuie sau verzuie are o înălţime de 5-12 cm. Inelul, membranos, lat, lăsat în jos, este de culoare albă sau alb-gălbuie. Deasupra inelului şi la nivelul volvei, piciorul este de culoare verzuie.

Volva este persistentă, bine dezvoltată, de culoare albă. Carnea este albă, moale.

Amanita verna diferă de Amanita phaloides prin culoarea albă a pălăriei.

Amanita virosa se întâlneşte pe sol, prin pădurile de conifere şi rar prin cele de foioase. Pălăria de culoare albă sau cenuşie, etalată şi mamelonată, are un diametru de 3-7 cm. Piciorul înalt şi subţire are ca şi volva o culoare albă. Inelul este subțire şi situat în porţiunea superioară a piciorului.

Amanita muscaria (muscăriţa, pălăria şarpelui, buretele şerpesc, buretele pestriţ) creşte pe sol, mai ales în luminişurile din pădurile de conifere şi mai rar în cele de foioase. Pălăria de culoare roşie-aprinsă, roşie-portocalie sau galben-portocalie, are iniţial o formă convexă (ţuguiată), apoi întinsă, ajungând la un diametru de 5-20 cm. Pe suprafaţa pălăriei se găsesc numeroşi solzi de culoare albă sau gălbuie, dispuşi în cercuri concentrice. Marginea este striată. Lamele de culoare albă sau gălbuie sunt libere, distanţate, inegale.

Piciorul de culoare albă, cu înălţime de 10- 20 cm şi o grosime de 1-1,5 cm, este dilatat la bază, nivel Ia care este înconjurat de resturi de volvă. Inelul de culoare albă sau gălbuie are aspect membranos şi este de obicei lăsat în jos.

Carnea este albă, iar sub cuticula (pieliţa) pălăriei are culoare gălbui-roşietică.

Amanita pantherina (buretele pestriț) creşte pe sol, în pădurile de foloase şi conifere. Pălăria iniţial convexă, apoi întinsă, este de culoare brun-cenuşie, cenuşiu-cafenie sau brun-gălbuie mai închisă în centru şi mai deschisă spre periferie. Pe suprafaţa sa se găsesc numeroşi solzi albi, dispuşi în cercuri concentrice. Pălăria are un diametru de 6-10 cm şi prezintă o margine striată. Lamelele sunt de culoare albă.

Piciorul, care are o înălţime de 5-15 cm și o grosime de 1- 3 cm, este mai gros la bază (aspect bulbiform). La nivelul său prezintă un inel alb, membranos, striat, lăsat de obicei In jos. Volva înconjoară bulbul sub forma a 3-4 inele albe. Carnea este de culoare albă şi are un miros slab.

Inoeybe fastigiata creşte pe marginea drumurilor şi pe sol, prin pădurile de foioase şi conifere. Pălăria, care este la început conică şi devine ulterior revolută, este de culoare galben-brună cu un diametru de 3-9 cm. Frecvent, în faza matură, marginea este crăpată. Lamelele sunt de culoare galben-olivacee sau chiar brune.

Piciorul de culoare alb-roşietică, cilindric, are o înălţime de 3-8 cm şi o grosime de 0,5 – 1 cm. Carnea, de culoare albă, are un miros neplăcut.

Rhodophylus lividus (Entoloma lividum ) creşte pe sol în grupuri numeroase în pădurile de foioase, în special prin tufişuri şi sub stejari. Pălăria iniţial convexă apoi întinsă cu aspect mamelonat este de culoare alb-gălbuie, cenuşiu-gălbuie, cenuşiu-brună sau cenuşiu-lividă. Are un diametru de 6-15 cm şi o margine neregulată, uneori crestată. Lamelele la început gălbui devin la maturitate brun-roşietice.

Piciorul albicios, care are o înălţime de 5-10 cm şi o grosime de 2 – 4 cm, se îngustează spre pălărie. Carnea este albă şi are miros de făina proaspătă.

Omphalotus olearius creşte în mănunchiuri mari, în pădurile de foioase, pe lemne în putrefacţie sau pe rădăcinile arborilor. Pălăria, iniţial convexă, apoi concavă, are culoare brun-portocalie sau galben-portocalie. Lamelele arcuite sunt de culoare galbenă sau portocalie.

Piciorul, care are o înălţime de 4-10 cm şi o grosime de 1- 2,5 cm, are, de obicei, o culoare asemănătoare cu pălăria. Carnea de culoare albă este de consistenţă tare şi are miros plăcut.

Russula emetica (veneţica focului) creşte pe sol în mlaştini, turbării, pădurile umede. Pălăria plană în stadiul matur are culoare roză sau roşie ca sângele. Marginea este ondulată, iar diametrul mediu este de 5-8 cm. Lamelele sunt de culoare albă.

Piciorul de culoare albă are o înălţime de 4 – 6 cm şi o grosime de 1 – 2 cm. Carnea este tare, de culoare albă, cu gust pişcător.

Russula foetens (băloşelul) creşte pe sol prin pădurile de foioase și conifere. Pălăria, care la început este globuloasă, devine convexă şi adâncită în centru, are culoare roşcată, ocracee şi un diametru de 5-20 cm. Lamelele de culoare albă sau gălbuie sunt libere şi inegale.

Piciorul albicios, apoi gălbui, are o înălţime de 5-10 cm şi o grosime de 1-2 cm. Carnea este albicioasă, cu miros respingător.

Boletus satanas (hribul ţigănesc, buretele dracului) creşte pe sol în pădurile de foloase (în special de fag). Pălăria cu un diametru de 10- 30 cm este convexă, cu marginea subţire şi are culoare cenuşiu-argintie, până la cenuşiu-ocracee, pătată cu galben sau verzui.

Piciorul, scurt de 6- 8 cm, se îngroaşă mult la bază (4-6 cm). De culoare galbenă, el prezintă în zona mijlocie o bandă circulară colorată în roşu-carmin. Carnea, care are culoare albă, galbenă sau chiar roşietică, se albăstreşte la contactul cu aerul.

Lactarius rufus creşte pe sol, în grupuri numeroase, în pădurile de conifere şi pe solurile acide. Pălăria care are un diametru de 5-10 cm, este iniţial conică sau emisferică, pentru ca să devină ulterior în formă de pâlnie mamelonată. Culoarea variază de Ia roşu-brun la cărămiziu. Marginea este subţire şi răsucită. Lamelele, iniţial gălbui, devin roşietice.

Piciorul, care are aceeaşi culoare cu pălăria, sau uneori mai deschis, are o înălţime de 5-8 cm şi o grosime de 0,5-2 cm. Carnea albicioasă sau roşietică are un miros slab şi un gust acru.

Durata perioadei de incubaţie (perioada de la ingerare până Ia apariţia primelor manifestări clinice ale intoxicaţiei), permite în majoritatea cazurilor aprecierea  gravităţii intoxicaţiei. În funcţie de aceasta, intoxicaţiile cu ciuperci pot fi împărţite în două mari grupe:

intoxicaţii cu perioadă scurtă de incubaţie (de la câteva minute până Ia 5 ore). În această grupă se încadrează intoxicaţiile cu evoluţie benignă şi vindecare de obicei spontană;

intoxicații cu perioadă lungă de incubaţie (peste 6 ore) care cuprind de obicei intoxicaţii grave, cu risc vital.