Mușcătura de vipere

Singurii şerpi veninoşi din ţară sunt reprezentați de vipere. Din cele 11 specii ale genului, pe teritoriul țării noastre se găsesc numai trei specii: Vipera ammodytes (vipera cu corn), Vipera berus şi Vipera ursinii (vipera de stepă, năpârca].

Vipera ammodytes (vipera cu corn) cuprinde două subspecii distincte ca aspect şi localizare geografică: V. ammodytes ammodytes şi V. ammodytes montandoni.

Vipera ammodytes ammodytes este forma cea mai mare dintre viperele europene, masculii putând ajunge până la o lungime de 90 de cm.

Capul lăţit, de formă triunghiulară, acoperit  cu solzi mici, este evident separat de gât și prevăzut cu un apendice nazal moale, îndreptat în sus şi înainte.

Culoarea de fond Ia masculi este cenuşie sau gălbuie, până la galben albicios, iar la femele mai mult spre brun sau arămiu. Pe spate prezintă o dungă brună în zigzag, câteodată neagră, adesea ondulată , sau alcătuită dintr-o succesiune de romburi, uneori mărginită de o bandă neagră. Pe laturile corpului are pete de culoarea brună. Pe burta galben-brună sau brună-murdar, prezintă puncte brune-cenuşii sau negricioase.

Buza inferioară prezintă dungi deschise, iar vârful cozii este de culoare roşie cărămizie, portocalie sau galbenă.

Masculii au pe cap o pată brună-neagră, care se întinde între ochi şi colţurile gurii, iar uneori în perioada de reproducere au flancurile colorate roşiatic.

Vipera ammodytes ammodytes trăieşte de obicei pe pante stâncoase (roci eruptive sau calcaroase), cu arbuşti sau pe malul apelor şi în pădurile de foioase, unde se caţără cu uşurință pe ramuri pentru a se însori. Se ascunde, de asemenea, sub pietre (zona Cazanelor Dunării). Această subspecie este un element obişnuit montan, putând ajunge până la altitudinea de 2000 de metri. În regiunile de deal se întâlneşte în mod excepţional.

Este relativ sensibilă la frig, intrând toamna devreme în adăpost, iar primăvara ieşind ultima din hibernare.

Ca areal de răspândire se întâlneşte în Munţii Semenicului, Carpaţii Olteniei şi sud-vestul Transilvaniei.

Vipera ammodytes montandoni (vipera cu corn, opârca). Vipera cu corn din Dobrogea are apendicele nazal mai înalt decât lat. Culoarea de fond este cenuşie sau cenuşiu-gălbuie. Pe spate prezintă un desen caracteristic, reprezentat printr-o serie de romburi, tivite cu o bandă neagră. Prin unirea lor, aceste romburi formează un zigzag, care poate fi continuu sau întrerupt parţial. Abdomenul este de culoare cenuşie sau galben-cenuşie, cu numeroase puncte negre. Buza inferioară nu prezintă dungi deschise, iar faţa inferioară a vârfului cozii este de culoare galbenă.

Este răspândită în regiunile pietroase şi uscate din Dobrogea (”CanaraIe”), dar întotdeauna în apropierea porţiunilor cu vegetaţie (Munţii Dobrogei – Măcin, Beştepe).

VIPERA BERUS BERUS  are capul scurt, turtit deasupra, sau chiar uşor concav. Culoarea diferă în funcţie de regiunea în care trăieşte. La viperele din regiunea de munte, masculii au de obicei culoarea cenuşie sau brun-cenuşie deschis, cu pete negre pe spate şi abdomenul purpuriu. Femelele sunt cafenii sau roşietice cu pete brune. În regiunea de deal, atât masculii cât şi femelele au o culoare cafenie sau cafeniu-roșietică.

Desenul de pe spate variază foarte mult. Banda în zigzag, obișnuit neagră la masculi şi brun închisă la femele, poate fi continuă şi regulată, neregulată sau întreruptă. Banda în zigzag este mărginită de fiecare parte de un şir longitudinal de pete întunecate. Pe cap prezintă două pete negre, confluente care dau aspectul literei V sau X. La femeie guşa are culoare gălbuie, pătată cu roşu. Burta este cenuşie, iar lateralele sunt stropite cu alb. Coada tăiată scurt are de obicei culoare galbenă sau roşu-corai.

Frecvent se întâlnesc exemplare complet negre, cu luciu catifelat pe spate (mutante melanice). Desenul lipseşte. Abdomenul este de culoarea ardeziei.

Vipera berus berus preferă marginile de pădure, poienile şi bălăriile însorite ca şi plaiurile montane. Poate fi întâlnită însă şi la 2 000 metri înălţime. Intră în hibernare în octombrie şi devine activă în luna aprilie. Se întâlneşte în aproape toate zonele montane şi submontane din ţară.

VIPERA URSINI este de talie mică (40-60 cm), fiind cea mai puţin veninoasă viperă din ţară şi prezintă două varietăţi: V. ursini renardi şi V. ursini rakosiensis.

Vipera ursini renardi (vipera de stepă, năpârca) prezintă pe spate o serie de pete brun închis, tivite cu negru, care realizează zigzagul specific. Culoarea de fond pe spate este gălbuie, iar pe laturi, galbenă.

Partea superioară a capului prezintă un desen de culoare închisă în formă de V, iar partea inferioară a corpului şi gâtului este de culoare alb-gălbuie, cu puncte rare de culoare neagră. Botul este ascuţit.

Trăieşte de obicei în stepă, dar este întâlnită şi în pădurile rare, cât şi în tufiş urile dese. Se întâlneşte în Dobrogea la Periprava, Letea şi Grindul Portiţa.

Vipera ursini rakosiensis   este reprezentată de o singură populaţie care trăieşte în Fânaţele Clujului. Este o specie cu talie de 60 de cm, cu capul oval şi aproape în continuare cu gâtul.

Culoarea de fond pe spate este cenuşiu-deschis, brun-închis sau cenuşiu-verzui, cu o bandă deschisă longitudinală, pe care contrastează desenul în zigzag închis la culoare, mărginit de o bordură cafenie. Laturile corpului sunt închise la culoare. Partea inferioară (cu excepţia gâtului) este marmorată cenuşiu-închis, pe fond alb. Vârful cozii este efilat şi de culoare închisă.

La vipere, dentiţia este redusă numai Ia doi dinţi, plasaţi pe maxilarul superior, având aspect de pumnale. Anterior ei posedă jgheaburi sau canale prin care se scurge veninul. Glandele veninoase la care sunt conectaţi aceşti dinţi, sunt de fapt glande salivare modificate.

RECUNOAŞTEREA MUŞCĂTURII. Cel mai frecvent, sediul muşcăturii este localizat la nivelul membrelor inferioare (picior şi gambă), sau la nivelul membrelor superioare (mână şi antebraţ). Mai rar, dar de o gravitate maximă, sunt muşcăturile localizate la nivelul feţei, precum şi cele care ating un vas de sânge (veninul fiind injectat direct în torentul sangvin).

Recunoaşterea semnelor de muşcătură este relativ simplă: două plăgi înţepate, situate la distanţă de 5-10 mm una de alta, puncte care la scurt timp sunt înconjurate de câte o coroană de vezicule. Mult mai rar se constată prezenţa unui singur punct de muşcătură, sau numai prezenţa a două plăgi zgâriate, paralele, la nivelul tegumentelor (în cazul muşcăturilor tangenţiale).

Cel mai frecvent, în momentul muşcăturii colţii penetrează toate straturile pielii, veninul fiind injectat până în hipoderm.

SEMNE CLINICE. Semnele loco-regionale sunt reprezentate de: durere, edem, eritem (roşeaţă).

Durerea la nivelul muşcăturii este în general vie şi persistentă din primele minute.

Edemul şi eritemul se constituie progresiv. Astfel, după 1/2 de oră apare un edem dur şi dureros la nivelul muşcături în formele uşoare, după 6 ore acestea se întind pe o arie care nu depăşeşte 10-15 cm diametru. În formele grave, eritemul şi edemul, însoţite de echimoze, flictene, pot depăşi rădăcina membrului afectat.

După 24 de ore de la accident, la nivelul membrului afectat sunt prezente pete livide, flictene şi zone de necroză (escare). De asemenea de la nivelul muşcăturii apar trasee de limfangită cu edem, adenopatie la rădăcina membrului.

Semnele generale (sistemice) se datoresc în special: modificărilor de coagulare sangvină, creşterii permeabilităţii capilare, acţiunii neurotoxice a veninului şi sunt reprezentate de:

– ameţeli, nelinişte, teamă nedesluşită şi sincope (imediat după producerea accidentului);

– creşterea frecvenței cardiace, sete, sete de aer, vărsături, diaree, scăderea puterii de concentraţie, tulburări de memorie, ameţeli, pierderea bruscă, dar de scurtă durată a conştienţei (lipotimie), după 1/2 – 1 oră.

La 3- 4 zile, în lipsa tratamentului, apar: hemoragii la nivelul mucoaselor, purpură, colaps, insuficienţă renală, comă, stop cardio-respirator.

Simptomatologia este mult mai brutală când muşcătura afectează un vas sangvin. În acest caz, în câteva minute apare creşterea frecvenţei cardiace, cu respiraţii rapide, nelinişte, colaps brutal.

MĂSURI PREVENTIVE. Vipera nu atacă niciodată direct. De cele mai multe ori, muşcătura este rezultatul unei reacţii de apărare a reptilei, atunci când este atinsă sau lovit ă. De aceea parcurgerea unei zone în care trăiesc vipere, presupune purtarea unui echipament corespunzător (cizme din piele sau cauciuc, bocanci, jambiere groase).

De asemenea, amplasarea taberei pentru popas trebuie să se facă pe un loc neted, de preferinţă acoperit cu iarbă la distanţă de câţiva metri de zonele cu tufişuri sau stânci golaşe.

TRATAMENTUL CURATIV  în cazul muşcăturii de viperă impune respectarea câtorva principii:

– diminuarea difuzării veninului de la nivelul muşcăturii;

– extragerea, cât mai rapidă şi mai completă a veninului din ţesuturile în care a pătruns;

– inactivarea veninului la nivelul muşcăturii;

– corectarea tulburărilor generale (prezente sau potenţiale).

Tratamentul local urmăreşte realizarea primelor trei principii terapeutice.

Diminuarea difuzării veninului de Ia nivelul muşcăturii. De la nivelul muşcăturii veninul difuzează spre rădăcina membrului în special pe cale limfatică. Scăderea fluxului limfatic şi implicit diminuarea difuzării veninului se realizează prin:

– culoarea imediată a accidentatului şi interzicerea oricărei mişcări;

– liniştirea sau sedarea medicamentoasă;

– aplicarea unui garou la rădăcina membrului afectat, garou care să producă blocajul circulaţiei limfatice şi venoase, superficiale dar fără să afecteze circulaţia profundă. Practic, garoul trebuie aplicat astfel încât să permită introducerea unui deget sub el. Aplicarea corectă a garoului reduce în primele 30 de minute absorbția veninului cu circa 90%, în lipsa garoului, membrul afectat poate fi bandajat compresiv cu o faşă;

– aplicarea pungii cu gheaţă la locul muşcăturii are din punct de vedere teoretic efecte analgetice, antiinflamatorii şi de scădere a difuziunii veninului de la nivelul muşcăturii, însă utilizarea ei la locul accidentului este practic imposibilă.

În cazul muşcăturilor de la nivelul membrului superior este necesară scoaterea rapidă a inelelor şi a brăţărilor. Lăsarea acestora pe loc va avea efect de garou arterial pentru segmentele respective, prin constituirea rapidă a edemului.

Extragerea cât mat rapidă şi mai completă a veninului din ţesuturile în care a pătruns. Extragerea prin absorbire orală a veninului de la nivelul muşcăturii presupune integritatea mucoasei bucale a celui care absoarbe. Veninul nu trece prin mucoasa bucală intactă, iar dacă este înghiţit, va fi inactivat de sucurile digestive. Pentru ca manevra să fie eficientă este necesară efectuarea unei incizii a tegumentului până la fascia mușchiului subiacent (incizie în axul membrului între cele două puncte de muşcătură cu o lungime de 1-1,5 cm, fie o incizie în X, care să intersecteze cele două puncte de muşcătură). Durata efectuării absorbirii este de 30 de minute.

Prezența leziunilor bucale contraindică efectuarea absorbirii orale. În acest caz este necesară realizarea absorbției instrumentale. Aceasta poate fi realizată cu ajutorul unor ventuze, sau cu ajutorul a două seringi ”legale în serie” cu un tub de cauciuc. Seringa fără piston se aplică etanş cu deschiderea la nivelul leziunii iniţial incizate, iar cu cea de-a doua seringă se aspiră. Manevra se efectuează timp de 30 de minute.

Inactivarea toxicităţii veninului pătruns în organism se poate realiza prin injectarea subcutanată în jurul muşcăturii a 20-30 ml de ser antiviperin. Metoda este eficientă dacă este aplicată în prima jumătate de oră de la producerea accidentului.

O metodă nespecifică pentru inactivarea toxicităţii veninului este reprezentată de aplicarea pungii cu gheaţă. Refrigerarea locală duce la reducerea toxicităţii veninului, precum şi la reducerea ratei de absorbţie prin vasoconstricţia pe care o realizează, dar aşa cum am arătat anterior, utilizarea sa la locul accidentului este practic imposibilă.

Tratamentul general se adresează corectării tulburărilor generale. Combaterea efectelor toxice ale veninului se face prin administrarea intramusculară sau intravenoasă a serului antiviperin. Acesta poate fi administrat fie la locul accidentului (în caz că există trusă de prim ajutor dotată corespunzător), fie la primul punct de prim ajutor de pe traseu.

Având în vedere faptul că serul conţine în compoziţia sa proteine de cal, pot apare accidente datorită sensibilizării organismului la proteina animală. Aceste accidente pot apare mai frecvent la persoanele care au mai primit în antecedente seruri, sau la persoane care prezintă mai frecvent fenomene alergice.

Aceste accidente pot fi:

– imediate (şocul anafilactic), cu: frisoane, tahicardie, hipertensiune sau prăbuşire tensională, vărsături, emisiuni spontane de urină şi fecale;

– tardive (boala serului), cu: febră, erupţii cutanate, dureri articulare, manifestări care apar după 4-6 zile sau chiar mai târziu.

Aceste accidente rare nu pun de obicei în pericol viaţa accidentatului prin ele însele, dar pot agrava afecțiunea preexistentă.

Pentru prevenirea accidentelor serice, în special de tip imediat în cazul administrării vaccinului antiviperin, se recomandă depistarea prin interogatoriu a fenomenelor de hipersensibilitate la vaccinuri în antecedentele personale şi administrarea lentă a serului (la punctul de prim ajutor serul va fi administrat în perfuzie lentă de glucoză 5% sau ser fiziologic).

În cazul apariţiei fenomenelor de hipersensibilizare se întrerupe imediat administrarea serului şi se administrează: cortizon, antihistaminice și simpaticomimetice.