Relația dintre mamă și copilul mai mic de 2 ani

Literatura de specialitate subliniază că relația dintre mamă și copil începe încă din perioada embrionară. Se apreciază că în evoluția acestei relații un rol important îl are modalitatea în care femeia trăiește perioada de sarcină. Adesea, femeii gravide i se recomandă liniște și relaxare în plan psihic, în mare măsură și datorită cunoașterii posibilității de impregnare a fătului cu sentimentele, anxietățile și dorințele viitoarei mame (transmitere explicată prin legătura existentă între circulația sanguină a mamei și a fătului). Atunci când mama trece printr-o anumită emoție sau are un anume sentiment (pozitiv sau negativ), corpul ei secretă anumite substanțe care, prin sângele ei ajung și la făt. Astfel corpul copilului se obișnuiește cu aceste substanțe și învață să reacționeze la ele. Așa se explică unele comportamente sau stări de mai târziu ale copilului. Prin urmare dacă mama trăiește într-un mediu plin de stres sau are frecvente stări de tristețe, copilul va fi mai înclinat către stări de neliniște sau depresie.

Legătura mamă-copil se formează încă din perioada prenatală și se manifestă sub forma rezonanței în plan afectiv. În prima perioadă a vieții extrauterine, toată atenția mamei este orientată spre  prosperitatea fizică a sugarului. Activitatea sa constă în hrănirea și îngrijirea lui. Acum apar și manifestările de dragoste. În primele luni de viață, nevoia mamei de a proteja unitatea sa cu copilul este intensă, iar posibilitățile de satisfacere sunt, de asemenea, foarte mari, dependența copilului de ea în perioada alăptării favorizând această unitate.

Mama îl alintă și îi produce satisfacții și de aceea se spune că sugarul se confundă cu ea. Sugând, lipit de corpul mamei, mângâiat, alintat verbal, strigat pe nume și privit cu dragoste, nou-născutul are posibilitatea să refacă unitatea cu mama. Repus în pat, când masa se termină, copilul poate fi cuprins de o stare de indispoziție, determinată mai ales de separarea din contactul intim cu mama.

Atitudinea ei instinctivă în fața crizelor de plâns ale nou-născutului este să încerce să-l liniștească și să-l readoarmă. Ea îl mângâie, îl ia în brațe, îl leagănă, îi schimbă poziția, cântă sau pur și simplu îl privește și îi vorbește. Aceste gesturi sunt de natură să-l liniștească: se calmează, tace, pare a-și fi găsit buna dispoziție și readoarme. Contactul cu brațele „calde” ale mamei are un efect salutar pentru liniștea copilului. Plăcându-i asemenea experiențe binefăcătoare, el își iubește mama, iubindu-se în același timp pe sine. Ea este „eul” lui, câtă vreme acest eu nu s-a constituit.

pixabay.com
pixabay.com

Mama, cu dragostea sa, reprezintă, prin excelență, punctul fix, reperul statornic pe care sugarul îl găsește în universul său mobil și fluctuant. În timpul suptului, copilul face cunoștință, treptat-treptat, cu diferite caracteristici ale mamei: sân, lapte, brațe, figură, voce. Cu timpul, mama nu mai este apreciată de el doar prin prisma hrănirii. Bucuria de a o vedea, de a o întâlni, de a fi în brațele sale devin plăceri în sine. În aceste momente este foarte greu, dacă nu imposibil, de separat senzația copilului de cea a mamei. Este vorba de un joc în oglindă între copil și mamă. Plăcerea acestui joc prelungește alăptarea. În același timp, mama își îndrumă copilul să-și cunoască diferite părți ale corpului, îi prinde pumnii, îi atinge unul de altul, îi așează pe față, îi atinge corpul, obrajii, îl îmbrățișează.

Există un schimb emoțional mamă-copil: ea stimulează copilul, oferă acestuia, copilul recepționează, absoarbe avid, iar ca răspuns își exprimă bucuria față de mama sa. Transferul intens mamă-copil este în sine o sursă de stimulare și progres pentru cel din urmă. Mama, fericită că are un copil, îl stimulează și îl protejează permanent; ea caută să obțină un surâs, expresia de bucurie, de satisfacție. Această atitudine stimulativă a sa îl face pe copil curios în a privi împrejur și a cuprinde lumea. În persoana mamei, copilul găsește nu numai o liniște, dar și o experiență pozitivă, călduroasă și stimulativă, la care răspunde într-o manieră asemănătoare. Surâsului copilul îi răspunde prin surâs, dragostei prin dragoste.

Între una și 8 luni, perioadă de care ne-am ocupat până acum, în unitatea mamă-copil, în dorința prezenței și a contactului cu mama, își găsește originea sentimentul de dragoste care se va dezvolta în stadiile ulterioare. În fața copilului, care se manifestă atât de dezorganizat, mamele adoptă diferite atitudini: mame hiperanxioase, care-și protejează în mod excesiv copilul nelăsându-l niciodată singur; mame ce se închid într-o rutină rigidă și sterilă îngrijind copilul în mod conștiincios, fără însă să-și manifeste dragostea și bucuria; mame total dezorientate ce apelează la sfaturi din toate părțile, pe care însă nu sunt capabile să le utilizeze în mod eficient; mame echilibrate, care răspund prompt și cu afecțiune nevoilor copilului.

În următoarea perioadă, cuprinsă între 8 și 14 luni, dependența copilului față de adult continuă să fie mare, dar își schimbă caracterul: trezirea sentimentului de afectivitate îl face pe copil avid de contact; el nu contenește să îl primească.

După această vârstă, după 18-24 de luni, se poate face înțărcarea. Organizația Mondială a Sănătății recomandă prelungire alăptării până la 2 ani și peste această vârstă. Înțărcarea alimentară este prima etapă dintr-un proces mai general, lent, de separare la care copilul aderă, pentru că aproape tot ceea ce vrea, dorește, iubește este în afara mamei sale.

Atitudinea ei față de aspectele înțărcării este importantă pentru evoluția afectivă a copilului. O mamă sensibilă la nevoile acestuia, care își dă seama că nu trebuie nici să mențină copilul în dependență, nici să-l respingă și care este ea însăși emoțional capabilă să suporte separarea, va realiza înțărcarea progresiv.

La vârsta cuprinsă între 1 și 2 ani, copilul dorește să fie cu mama sa, îi arată tot ce face pentru a obține admirația ei. El rămâne să se joace singur, dar activitatea sa se epuizează repede dacă nu este stimulată de prezența mamei sale și de interesul pe care aceasta i-l poartă. Mama trebuie să fie martor ocular al tuturor explorărilor lui. Îi arată tot ce face. Dorește ca mama să-l admire, să-i surâdă, să participe la toate experiențele sale. În această perioadă, relația mamă-copil capătă noi valențe. Copilul caută participarea mamei. Într-un elan de dragoste spontană, dă mamei sale tot ceea ce face, împarte cu ea bucuriile. Cunoaște plăcerea de a da, pentru a suscita bucuria mamei și pentru a o vedea mulțumită. El caută să provoace manifestări de dragoste maternă de care până acum a profitat în mod pasiv. Căutarea plăcerii în doi stă la baza sentimentelor altruiste.

Dacă în această perioadă copilul este frustrat de afecțiunea maternă, el regresează, pierde gustul de activitate și devine – după o criză mai mult sau mai puțin îndelungată – apatic, indiferent, stereotip. Tot acum dorințele copiilor întâmpină și unele interdicții. Între 1 și 2 ani, lupta pentru autonomie în plan motor este cel mai bun stimulent pentru dezvoltarea gustului de independență.

Este de remarcat că cele descrise mai sus reprezintă tabloul ideal în care mama poate sta acasă cu copilul și i se poate dedica. Sunt însă situații în care copilul este îngrijit peste zi de o bunică sau de tată. În acest caz ei devin ceea ce specialiștii denumesc „persoana de referință”. Fără a lua locul mamei, tatăl sau bunica vor deveni acea persoană pe care se va sprijini dezvoltarea copilului. Ca acest lucru să se petreacă în cele mai bune condiții trebuie ca persoana care îngrijește copilul să facă toate acele gesturi care, mai sus, au fost recomandate mamelor: să îi vorbească, să îi surâdă, să îl mângâie, atunci când îl hrănește să o facă respectându-i ritmul și preferințele, să se joace cu el.

Atunci când familia se decide să angajeze o bonă sau o persoană externă care să aibă grijă de copil, trebuie să se asigure că acea persoană are calitățile și abilitățile necesare pentru a se ocupa și de dezvoltarea copilului nu doar de necesitățile de bază cum ar fi hrănirea, schimbatul, plimbarea.

UNICEF